Salut dragilor, numele meu este Vali, am 31 de ani și locuiesc în București.

Lucrez în IT, în cadrul unei companii de succes în domeniu. Mă ocup de protecția si stocarea datelor și îmi place al naibii de tare ce fac. Totodată, în timpul liber sunt DJ, producător și mă ocup de organizarea unor evenimente cu muzica electronica. As putea sa spun ca aveam o viată perfecta: job bun, apreciere, prieteni faini, o iubita și o pisica. Chiar mă gândeam la un moment dat, ca nimic nu mă poate atinge și nu îmi poate strica echilibrul pe care li dobândisem.

Povestea mea a început în decembrie 2017, cu puțin timp înainte de a schimba prefixul. Avem de câteva luni un ganglion supra clavicular stânga inflamat, însă ca orice roman veritabil, l-am cam ignorant, din cauza ca nu își mărise dimensiunea, nu durea, nu deranja. La medic am ajuns când mi-a apărut și al doilea ganglion in partea dreapta. Doar ca acesta era deja mult mai mare și deranja. Pe lângă acești ganglioni, am avut și o mâncărime a pielii nejustificata. Am mers la dermatolog, da-i cu gel de dus de copii, crema. Timp de câteva zile parca se mai ameliorase mâncărimea, însă, noaptea devenea imposibil de suportat. Mi-am luat inima în dinți, cu tot cu artere și am mers la medici, în final ajungând preventiv și la un oncolog. Doi dintre ei mi-au spus din start: Limfom! Nici nu știam ce dracu’ însemna, eu știam de lipom, ca fiind un punct de grăsime și mă gândeam ca limfomul trebuie sa fie ceva tot pe acolo.

Pentru diagnosticare, am ales sa merg mai departe cu doctorul Octavian Ginghina de la spitalul Monza. El lucrează și la spitalul Sf. Ioan, unde m-a operat sa îmi scoată un ganglion pentru a-i face biopsia. Mă speria ideea de biopsie, in fond asta se face în cazuri de cancer, nu am eu treaba cu d-astea.

După doua săptămâni, într-o seara, primesc răspunsul biopsiei: Limfom Hodgkin in stadiul 3. Cum sa va spun eu, știți momentele acelea, în care te uiți la televizor și arata tot felul de oameni bolnavi de cancer? Mereu m-am gândit “săracii, dar bine ca nu sunt eu”. Problema era ca povestea cu cancerul era acum despre mine și cumva a trebuit sa accept asta. Am plâns ceva, mâhnit ca mi se întâmpla asta și evident întrebarea era “de ce mie?”.

Am găsit și răspunsul ulterior. In seara respectiva, Lorena a fost mai tare decât orice pe lumea asta. Mi-a spus ca nu este un capăt de lume și ca suntem amândoi în treaba asta pana la capăt și ca trebuie sa ne gândim ce avem de făcut sa fie cat mai ușor și sa trecem peste asta. Ulterior, mi-a povestit ca încercă atât de tare sa para calma, dar ii sarea inima din piept și era sa facă un atac de panica.

Am decis sa încep chimioterapia la Neolife, la un doctor care nu merita menționat. Speram sa fie 2-3 cure de chimioterapie, evident ca eram speriat, nu știam ce însemnă, știam doar ca iți este al naibii de rău și iți pica parul, ca vomiți toată ziua, însă, în toată frica asta de necunoscut, aveam ceva care mă liniștea și îmi este greu sa spun în cuvinte ce, dar era vorba de ceva sufletesc. Ei bine, tratamentul prescris nu a fost de 2-3 ședințe, ci de 12 (6 cure) de ABVD. Practic, o zi de chimioterapie o data la doua săptămâni. Nu știu dacă m-a ajutat încrederea în mine, organismul, poate psihicul sau toate trei, dar, le-am tolerat cat de cat ok. Am încercat sa nu mă gândesc ca mai am de făcut încă zece, ci sa ma gândesc ca am făcut deja doua. Problema mea cea mai mare nu constanta în stările de amețeala și oboseala de la chimioterapie, ci stările de rău pe care încercam sa le controlez astfel încât sa nu vomit, am o problema cu asta.

După primele 4 ședințe, am făcut PET-CT (un computer tomograf complet, whole body) și aveam răspuns 75% la tratament. “Super, le termin si pe restul de 8 și all good”. Zis și făcut. Am repetat PET-CT după cele 12 ședințe: adenopatiile (tumorile) se micșoraseră considerabil și nu mai aveau activitate metabolica, însă, mai apăruseră trei, destul de mici si fără activitate metabolica crescuta. Intre timp, medicul curant pleacă din Neolife și sunt asignat automat la o doamna doctor, Nicorescu Iuliana. O bomboana de femeie, care mi-a salvat viată. Ce coincidenta, sa fiu asignat la un super doctor, chiar atunci când situația s-a înrăutăți.

În urma rezultatului PET-CT, îmi recomanda sa stăm trei luni fără tratament, sa vedem dacă acele noi adenopatii își măresc sau nu dimensiunile. În caz ca nu, le ignoram și plecam acasă fericiți. Nu m-am stresat foarte tare în cele trei luni, am încercat sa fiu cel mai zen. In fond, am suferit destul și o sa fie bine. Super, trec cele trei luni, facem PET-CT și după doua săptămâni primesc rezultatul: boala în progresie, adenopatii crescute (la fel și cele vechi) cu activitate metabolica! Nu vreți sa știți cat am plâns! Am plâns pentru ca știam ca urmează, cel mai negru scenariu posibil: transplant de măduva. Cred ca am plâns mai mult decât prima data când am aflat rezultatul biopsiei. Nu înțelegeam cum după 12 ședințe, tot nu era curat și urma transplantul asta, de care citisem și știam ce înseamnă.

Încep iar chimioterapia, o alta schema de tratament, care se numește “chimioterapie de salvare” (protocolul IGEV). De data asta însă, mult mai agresive. 4 zile pe săptămâna, 8 ore pe zi, o data la 3 săptămâni. Nu are rost sa va spun ce am simțit, însă încercam iar sa găsesc o motivare, ceva bun de care sa mă leg.

Într-o zi mă suna sor-mea și îmi recomanda sa stau de vorba cu un psiholog. Sor-mea, care a trecut și ea prin momente foarte grele, cu mulți ani în urma. Ea e omul ala bun, care mereu vede partea plina și care știe mereu ce sa spună, e un exemplu pentru mine, n-as da-o pentru nimic în lume. Well, asta e ea. Pe mama însă, nu prea am cuvinte sa o descriu. E un om mult prea bun, iubitor și calm pentru lumea astea. Sunt ce sunt datorita ei și este icoana mea. Revenind la psiholog, mă duc evident, în fond nu aveam nimic de pierdut, ce naiba putea sa fie mai rău decât era deja. Am cunoscut în Gabi un om deosebit, lăsând la o partea meseria, mi-a plăcut la ea ca a fost om, înainte de toate. M-a ajutat enorm în pregătirea pentru transplant. Mi-a spus ca și pentru ea e un challange, nemaiavând pana la mine pacienți cu probleme asemănătoare.

Încă o chestie foarte mișto, care mi s-a întâmplat, sa vedeți ca nimic nu e întâmplător. La un Secret Santa în 2018, cu ai mei din WLP (We Love Progressive), am primit o felicitare, cu un text pe care-l postasem eu, pe Instagram, cu câteva zile înainte și o data: Luni, ora 19:00. Nu știam exact la ce se refera, însă, luni am mers cu Robert la o clinica, sa stau de vorba cu un doctor, mai puțin obișnuit. Am intrat în cabinet, doctorul stătea pe telefon, mai închidea ochii…mă gândeam “oare la ce nebun am ajuns?“. Îmi cere sa mă întind pe pat și trece cu mana pe deasupra mea, de la cap la picioare, după care îmi spune “Avem în corp doua lichide care circula: sângele și limfa. La tine limfa merge cu încetinitorul”. Am rămas blocat evident, mă gândeam ca poate Robert sau prietena lui Simona, sa-i fii spus, însă nici ei nu știau exact ce tip de cancer aveam. Ei bine, ce credeți? Si el avusese Limfom Hodgkin, cu 10 ani în urma, pe când nu existau atâtea tratamente ca în prezent si a ales sa nu moara. A mers în lume și a descoperit metoda Silva, pe care o aplica la toți pacienții. Mi-a recomandat câteva ședințe, cu niște aparate, care iți repara celulele și te încarcă energetic. Practic era un oxigen cu ioni negativi, pe care-l inhalam și trei cristale pe care mi le punea pe corp. Nu te doare nimic, ai doar o stare de bine. Am făcut multe ședințe cu aparatele astea.

Când plecam de la chimioterapie, mă duceam direct acolo și după 30 de minute eram alt om. Nu îmi mai era atât de rău și aveam mereu o stare de bine. Am combinat ședințele astea cu exerciții de meditație, recomandate de Gabi. Pentru ele foloseam o aplicație pe telefon numita “Calm”.

Vedeți ce treaba interesanta? Câtă lume am cunoscut și câtă lume a vrut sa mă ajute, deși nu eram obișnuit sa primesc nimic de la nimeni. Vasi, tipul cu aparatele și Gabi, nu au vrut nici măcar un ban, au spus ca fac asta pentru mine, nu pentru bani. Cum spunea și mama: “Dumnezeu lucrează prin oameni”.

Am făcut primele doua cure de IGEV și am repetat PET-CT. A fost curat pentru prima data. Am simțit o imensa bucurie! Am simțit ca trăiesc și ca prețuiesc viată zi cu zi. Am făcut încă doua cure de IGEV si apoi m-am internat pentru recoltare. Am ales sa fac transplantul la Institutul Clinic Fundeni. Aveam varianta și în Turcia sau Italia, cu doar ~100.000 euro (chimioterapie de salvare + costuri transplant). Medicul curant mi-a recomandat Fundeni și primisem doua feedback-uri foarte bune, de la doua tipe, care l-au făcut acolo. Am găsit în Secția Hematologie- Transplant Medular, o echipa de profesioniști, conduși de dna Dr. Alina Tanase. Totul acolo este foarte bine calculat și fiecare pacient este monitorizat 24/7.

Chiar dacă am avut momente când așteptam sa primesc mai multe detalii despre starea mea, ei știau mereu ce se întâmpla și aveau totul sub control. Pot sa spun ca m-am simțit mereu în siguranța. Mna, acum îmi e ok sa povestesc mai departe, însă tot am un nod in gat, chiar dacă a trecut. Poate va imaginați ca transplantul medular, este ceva rocket science, însă ca și procedura, înseamnă o perfuzie prin care se introduc înapoi în organism celulele stem, recoltate anterior. Momentele critice sunt defapt recoltarea și perioada post-transplant. Procesul de transplant e împărțit în doua: recoltare și transplant. Recoltarea durează doua săptămâni. Asta însemnă izolarea într-o camera mica, atât de mica, încât, din momentul în care am intrat acolo, am plâns mult și mi-am dat seama ca “this is it”, aici începe cu adevărat greul. In prima săptămâna am făcut cura de IGEV, 24/7.

Am suportat-o okish, eram mai speriat de faptul ca nu aveam voie sa ies din camera aia mica și aveam continuu impresia ca nu am aer. Pe lângă asta nu vreți sa știți cum sunt paturile din spitale, după ce stai câteva zile, izolat într-o camera. Aveam momente când simțeam ca dorm direct pe arcuri. În a doua săptămâna, ți se montează un cateter de vreo 20cm in artera femurala, prin care practic se face recoltarea. Totul în spital e calculat la secunda. Recoltarea se face doar în a-7-a sau a-8-a zi de la chimioterapie, altfel celulele stem se maturizează și nu mai sunt bune. Ca și proces, nu e dureros, te conectează la un aparat prin cateter, iar aparatul filtrează sângele și separa celulele stem. Tot procesul durează cam 6-7 ore, timp în care nu trebuie sa te miști. Dacă ai recoltat suficiente celule, a doua zi pleci acasă, dacă nu, mai recoltezi încă o data.

A urmat apoi o perioada de aproximativ doua luni intre recoltare și transplant. Intre timp, am făcut un curs de DJ profesionist si unul de producție muzica cu Raoul, unul dintre cei mai mari DJ din România, un om pe care l-am cunoscut când făceam primele cure de chimioterapie și care a ajuns sa fie o persoana importanta în viată mea. Planul era sa fac ceva constructiv, care sa mă tina ocupat, în toată perioada de chimioterapie, dar și după transplant, în perioada de recuperare petrecuta acasă. Gabi mereu îmi spunea “Fă-ți planuri pe termin lung!”

A venit și ziua internării pentru transplant. Durează cam 4-5 săptămâni tot procesul (fără cele doua săptămâni de la recoltare). Din prima zi mi-au montat un cateter în vena jugulara, cu care am stat pana în ultima zi. Chimioterapia era deja e atât de puternic, încât, probabil mi-ar fi ars venele dacă îmi puneau branulă. Cateterul nu e atât de nasol, doar trebuie sa te obișnuiești sa dormi și sa faci dus cu el. Pentru mine a fost mai ok decât cel de la recoltare. În prima săptămâna am făcut iar IGEV 24/7, însă doza mai puternica, cat sa iți distrugă de tot măduva si implicit sistemul imunitar. Mi-a fost rău cam tot timpul și aveam amețeli ori de cate ori mă dădeam jos din pat. Colegului de salon i-a fost și mai rău și încercam sa mă motivez spunându-mi “uite, se poate și mai rău”.

În a doua săptămâna, marți (21.05.2019) am făcut transplantul, ziua 0 și ziua în care m-am născut a doua oara.

Iți introduc înapoi în organism celulele tale recoltate (am avut 4 pungi). Nu te doare, doar ai senzația ca iți toarnă cineva ketchup pe gat. Am avut o stare de fericire și de euforie cum nu am mai trăit. Eram atât de mulțumit și mă simțeam atât de bine, încât simțeam ca pot sa plec acasă. Explicația e ca în timpul transplantului, organismul secreta o cantitate mare de serotonina. A doua zi, de când m-am trezit, a început calvarul. Îmi era atât de rău, cum nu îmi fusese niciodată de când începusem cu tratamentele. Era efectul chimioterapiei cumulat cu efectul post-transplant. Ei ne-au spus ca perioada de aplazie (valori 0 la sânge) este de 3-5 zile, însă la mine a durat aproape 10.

Mă culcam noaptea și mă rugam ca mâine sa îmi fie măcar un pic mai bine. Când mă trezeam, era la fel de rău.

A fost crunt, parca nici răbdarea nu ne mai ajuta, nici patul, nici încrederea în noi, pentru ca de la zi la zi, nu vedeam nici o îmbunătățire. Știam în sinea mea ca e doar o etapa trecătoare, doar ca nu se mai termina! Abia în a 3-a săptămâna de când mă aflam acolo, am început sa îmi revin. Ușurel, de la o zi la alta, au început sa crească valorile, sa pot sa mănânc ceva ușor. Am slăbit 12kg în 3 săptămâni. Perioada de recuperare este cam de trei luni. Nu îmi aduc aminte ziua în care am fost externat (în săptămâna 4), însă știu ca atât de tare m-am bucurat de aerul de afara și de faptul ca puteam sa merg, ca puteam sa mă duc la baie fără sa țin de perfuzie și sa am grija sa nu trag de cateter.

Atât de mult apreciezi lucrurile mărunte, când ești privat de ele. La scurt timp după externare, am început un alt tratament, pentru consolidare – se numește Brentuximab si e un medicament foarte scump dar foarte eficient pentru cazurile de limfom in care se face recădere, iar apoi transplant medular. Eu trebuie sa urmez cam 16-18 ședințe, cate una la trei săptămâni. Am ieșit din casa după doua săptămâni, de la externare, cu masca și evident nu în locuri aglomerate. Uneori, seara mai mergeam la plimbare. Regimul alimentar in perioada asta e foarte strict si va recomand sa-l respectați, de el contează recuperarea voastră. Orice greșeala va poate aduce înapoi în spital!

Ultimul moment critic al procesului, este PET-CT-ul la 100 de zile de la transplant. El este cel care confirma sau infirma succesul tratamentului. Nu vreți sa știți ce emoții am avut în toată perioada asta, mai ales cu câteva săptămâni înainte de data stabilita. Adormeam foarte greu, aveam tot felul de gânduri despre ce s-ar întâmpla dacă nu ieșea CT-ul curat. Ar fi urmat un alo-transplant (cu celule de stem de la donator), din nou acea camera aia de spital, doar ca de data asta as fi fost singur în salon.

Am făcut PET-ul și la doua zile primesc un mesaj de la Dr. Nicorescu “PET-ul a ieșit curat, continuam cu Brentoximab”. Nu am cuvinte sa va spun cat de tare m-am bucurat când am realizat ca tot calvarul asta, care durează de doi ani s-a terminat și cel mai important, s-a încheiat cu bine! După un an și jumătate, m-am întors la munca, abia așteptam asta. E un loc în care vin cu multa plăcere și am niște colegii, care înainte de toate, sunt oameni. M-au ajutat mult în toată perioada asta și le sunt recunoscător.

NU regret nici o un moment ca am trecut prin asta si o sa va spun de ce: sunt o persoana mult mai buna, spiritual în primul rând. Mă simt alt om, unul care a primit o a doua șansa la viată, deși, nu m-am gândit nici o secunda ca o sa mor. Cancerul nu este o sentința! E o provocare, una mare, însă tine de tine și DOAR de tine sa te lupți pentru viată ta. Înveți sa ai răbdare, înveți ca o luna nu e chiar așa mult, iar ca un an sau doi nu însemnă o eternitate!

Am cunoscut oameni minunați, oameni care m-au ajutat și care s-au rugat pentru mine, pe mulți nici nu-i cunosc, iar pe alții destul de puțin. Si pentru asta le mulțumesc! Am făcut tot ce am simțit ca o sa am ajute, pe lângă chimioterapie: psiholog, meditație, aparatele cu cristale, ulei de cannabis (CBD), muzica, absolut tot ce am crezut eu ca o sa aibă un aport pozitiv asupra organismului, psihicului și a sufletului. Recomand documentarul «Heal », se găsește pe Netflix. Acolo e o tipa cu ceva asemănător și care s-a vindecat doar prin self-healing, fără chimioterapie. Pur și simplu vizualiza zi de zi cum i se diminuează tumoarea respectiva. Si credeți-mă, dacă zi de zi te concentrezi pe ceva, universul te va ajuta și o sa ai rezultatul dorit, indiferent despre ce e vorba.

Dacă te regăsește în situația mea, eu nu iți spun ca o sa fie ușor, însă tine doar de tine sa iți dorești sa treci peste, să încerci să faci absolut tot ce se poate și orice crezi ca te ajuta și nu uita ca nu ești singur în toată bătălia asta.

Închei cu o treaba funny pe care am realizat-o ulterior. Eu nu eram a cat persoana, ba din contra. Însă, acum 3 ani am cumpărat o pisica pentru prietena mea, deși m-am gândit mult înainte…zgârie, lasă par peste tot, etc. Am ajuns sa iubesc pisica asta enorm și culmea e ca nu m-a zgâriat vreodată, dar par tot lasă ? Interesant e, ca în perioada în care făceam chimioterapie, ori de cate ori stăteam pe canapea, venea, se așeza pe mine și torcea din toate încheieturile. Era un comportament neobișnuit, ea fiind mai independenta ca și personalitate. De trei ori pe zi dacă stăteam acolo, de fiecare data venea și se așeza pe mine. Ei ce sa vedeți? De când m-am întors de la transplant, nu a mai venit nici măcar odată de buna voie…trageți voi concluzia!

Coincidenta face ca tocmai eu am luat pisica, oare urma sa ma ajute mai târziu? Ah! Si încă ceva: nu am vomitat niciodată în acești aproape doi ani, pentru ca știam ca dacă o sa fac, o sa par slab, eu în fata mea. Cel puțin așa mi-am setat eu gândirea și am reușit, oricât de rău mi-a fost.

Va stau la dispoziție pentru orice întrebare și sunt fericit sa va răspund.

E-mail: dogaru.vali@yahoo.com